Vreau să explic, sper cu claritate, de ce am propus măsura naturalizării în condiții mai bune decât cele actuale a specialiștilor străini în domeniu. De ani buni, cererea de locuri de muncă în industria de software este în creștere continuă.
A crescut și oferta universitară, dar într-un ritm mai scăzut și cu o limită naturală clară: într-o populație dată, procentul de oameni care se îndreaptă către o meserie este cu mult sub 100%.

Industria românească de software este în principal o industrie de outsourcing. Nu sunt un fan al acestui tip de industrie, dar lucrurile pe care le visez contează mai puțin acum. Asta nu ține nici de universități, nici de cunoștințele de specialitate ci de faptul că suntem o piață mică atât ca populație cât și ca valoarea produselor și serviciilor software achiziționate de un cetățean român pe an, de faptul că ne lipsesc cunoștințele de marketing și vânzări și de faptul că nu avem suficient networking în piețele majore.

Asta a făcut ca industria de outsourcing să crească repede și sustenabil și să tragă puțin după ea (direct sau indirect) și zona de start-up-uri locale. Dacă eram americani, modelul era diferit: aveam ideea de business și piața iar cercetarea și producția o realizam în altă țară pentru că specialiștii IT americani costă de 8-10 ori mai mult. Noi avem un număr rezonabil de mare de specialiști și producem azi atât în zona de cercetare cât și în zona de producție lucruri care se vând apoi de regulă sub numele celor care au piața și știu să se descurce în ea. Asta înseamnă outsourcing și diferă radical de lohn-ul pe care l-am practicat la începutul anilor 2000. Practic am evoluat de la a face bucăți de produs la a gândi și face întregul produs sau, mai bine, la a propune un produs gândit și realizat cap-coadă.
Nu am fost și nu suntem singurii care fac asta. A încercat India să facă același lucru, dar calitatea softului dezvoltat acolo s-a dovedit repede a fi mai slabă iar comportamentul specialiștilor indieni destul de impredictibil. Așa se face că zona Asiei a fost destul de repede abandonată iar India s-a profilat mai mult pe lohn sau pe servicii software și pe servicii auxiliare. Nu am fost singurii care au profitat de acest moment. În Europa un fenomen similar s-a petrecut în Polonia, Ucraina și Rusia, iar în lume un fenomen similar s-a petrecut în Brazilia și în Mexic. Brazilia și Mexic sunt țări cu populație tânără numeroasă, iar o parte din ea s-a îndreptat spre zona de IT. Mai mult, pe afinități lingvistice și pe o stabilitate politică suficient de ridicată ca să ofere predictibilitate, ele au început să dreneze specialiști din zona Americii Latine.

Polonia a profitat de tensiunile din Ucraina și pe apartenența la UE și a început acest proces cu câțiva ani în urmă, oferindu-le specialiștilor ucrainieni salarii mai bune decât acasă și stabilitatea unei țări UE. Noi am mizat pe spațiul de creștere internă care însă, în urma unei creșteri masive a cererii de forță de muncă nouă din ultimii ani începe să se subțieze.

Există deja o oarecare nervozitate în rândul investitorilor din zona industriei de outsourcing în ceea ce privește spațiul de creștere. În condițiile în care acesta dispare se petrec două fenomene simple: salariile cresc într-o primă fază după care locurile de muncă sunt considerate nerentabile și se relochează.

Așa s-a întâmplat chiar în România, atunci când o mare corporație a decis deschiderea unui al doilea front de lucru la Iași în momentul în care forța de muncă secase și începuse să se scumpească în locul în care activa în acel moment. Sigur, pentru România a fost bine, pentru că al doilea punct de prezență era tot pe teritoriul ei.

Acum riscăm să vedem acest joc făcut între România și Polonia. Și ăsta nu mai e un lucru bun. Întărim într-o primă fază un alt pol european, după care riscăm să vedem că majoritatea contractelor se îndreaptă spre acel pol, companiile de outsourcing urmează același drum și pierdem o industrie națională cu tot cu locuri de muncă.
În 2001 am inițiat măsura cu impozitul pe salariu (pe atunci era 40%) pentru a stabiliza forța de muncă (pe atunci plecau anual aproape cât produceau universitățile, sigur nu toți care plecau erau dintr-o aceeași generație). Acum am venit cu o măsură de import de forță de muncă pentru a stabiliza o industrie devenită între timp matură și pentru a nu o vedea pierdută în favoarea altor țări din jur. Evident, mi-am luat toate măsurile de protecție a cetățenilor români care lucrează acum în industria de software, atât în ceea ce privește siguranța cât și calitatea locului de muncă. Este o măsură pe care toate statele cu industrii mature o practică și nu înțeleg de ce atunci când vorbim despre brain-drain și ne plângem că ne pleacă specialiști, nu ne gândim că și noi putem, măcar într-un domeniu, să practicăm lucrul acesta.
Sigur, mai avem o supapă de creștere pe care o vom deschide. În industria de software rolurile s-au diversificat. Entitățile de cercetare sau de producție au mai toate aceste roluri clare și cele mai frecvente sunt: computer scientist, analist, arhitect, inginer software, programator, tester. Programatorul și testerul joacă în fabrica de soft rolul pe care îl joacă muncitorul în fabrica normală. Dar muncitorul nu are nevoie de facultate. Ori noi nu pregătim încă în liceu programatori și testeri. Lucrul acesta presează pe pregătirea universitară care face un compromis între ce ar trebui liceul și ce ar trebui facultatea să pregătească. Nu este bine nici pentru persoanele care se pregătesc în felul acesta, nici pentru angajatori care de multe ori suplinesc facultățile trimițând personalul companiilor la cursuri generale și nu doar de specializare așa cum ar fi normal.

O schimbare în zona de învățământ va lua însă ceva timp și va fi blocată de multe bețe în roate. Până atunci, trebuie să câștigăm prima competiție cu Polonia (cu America Latină nu prea avem cum dacă ne uităm la sporul lor natural) și să asigurăm industriei de software ritmul de creștere

Dacă vorbim de învățământ, să observăm că universitățile noastre produc computer scientiști, analiști, arhitecți și ingineri software pe care industria îi utilizează ca programatori. Ori în fabrica de soft, programatorul este analogul muncitorului din fabrica normală, iar muncitorul nu are nevoie de facultate. Pentru asta ar trebui regândită curricula în liceele de informatică și adăugat în COR meseria de programator junior (ca să nu îi afectăm pe cei cu facultate care ocupă acum locul de programator) și cea de tester. Odată cu aceasta ar trebui să scadă accentul pus acum pe programare în unele dintre facultăți și să crească cel pus pe computer science, arhitectură, analiză și inginerie software. Dar asta va dura.
Acum studiile din perioada 2012-2014 arată că ne apropiem de limita forței de muncă și trebuie luate măsuri rapide care să ne asigure trecerea spre momentul în care liceele vor putea contribui și ele la creșterea industriei.
Articole legate de subiectul propunerii legislative initiate de Varujan Pambuccian ref. la imigratia selectiva gasiti in ZF.ro sau aici.

Problema nevoii de import de imigranţi a fost semnalată de deputatul Varujan Pambuccian, care a depus la începutul acestei săptămâni în Parlament o propunere de modificare a legii cetăţeniei române, astfel încât în zonele cu un deficit mare de candidaţi de pe piaţa muncii (cum este IT-ul sau medicina) să poată fi atrasă forţă de muncă din afara ţării. Dacă această propunere se va aproba, cetăţenii străini care au absolvit în România sau în străinătate o facultate de specialitate vor putea obţine mai uşor cetăţenia română dacă se angajează în România, în zonele unde există deficit de personal calificat care nu poate fi acoperit cu resurse locale. Aceştia ar urma să beneficieze de o reducere la 2 ani a stagiului de rezidenţă în România necesar pentru obţinerea cetăţeniei, faţă de 5 ani, cât este în prezent.