Desigur, nu există industrii bune și industrii rele. Nici unele mai mult, iar altele mai puțin „deștepte”. Și totuși, IT-ul e într-o categorie aparte. Una care aduce o notă de normalitate, de optimism pentru foarte mulți și care îi sperie pe alții.
Cei care se tem de ea o fac din pură ignoranță sau, tocmai, dintr-o intuiție a faptului că industria asta e mai mult decât ce e la suprafață. Că aici nu e vorba doar despre calculatoare, despre ceva economic. Ci e o profundă schimbare de paradigmă socială, de valori. Iar ei nu pot controla asta.
Jobul care schimbă tot
8 ore de programare, de testare, de recrutat oameni sau de marketat produse. Meeting-uri, task-uri, apoi acasă. De ce ar fi diferit jobul ăsta de oricare altul? Pentru că ne expune la lucruri care ne transformă nu doar ca persoane, ci și în calitate de cetățeni, ne oferă abilități cu un impact semnificativ pentru comunitate.
IT-ul e mai mult decât un factor de dezvoltare prin salarii mai mari, prin locurile de muncă aduse într-o regiune. Fiecare om angrenat în fenomenul ăsta primește un training continuu, poate învăța o mulțime lucruri conexe cu specializarea sa. Așadar, capătă flexibilitate socială, își poate găsi ușor un alt job aici sau în oricare alt loc. Devine independent de o autoritate anume, are o mult mai mare libertatea de a alege, poate chiar abilitatea de a face un start-up, pe cont propriu.
În același timp, e orientat spre rezultate, chiar remunerat în funcție de asta, iar evoluția lui profesională se desfășoară într-o meritocrație. Știe mereu că ține doar de motivația și abilitățile lui pentru a avea o poziție mai bună la job. Cu alte cuvinte, în compania lui, trăiește în cu totul alt fel de Românie decât a fost obișnuit o viață.
De ce țara nu poate fi ca la job?
Ziua de lucru se termină și apoi intră în mediul știut: o societate plină de disfuncționalități, de anomalii structurale. Și atunci, în mod natural, apare întrebarea fatală: „Dacă la mine, la job, nimeni nu stă degeaba, managementul respectă angajații și facem treabă bună, în comunitate de ce e invers?”
Și mai departe: „De ce sunt obligat să-mi fie jenă de cum merg lucrurile, dacă la muncă fac produse poate peste nivelul unui francez sau al unui german? De ce nu e un manager ca lumea la ăia care fac autostrăzile? Cum de sunt tot timpul discuții despre achiziții publice ciudate dacă am colegi care fac la companie treaba asta bine, în cel mai corect mod?”
Ăsta e momentul în care IT-ul nu mai e un simplu job. Aici apare elementul acela care dă speranță pentru unii și frisoane pentru alții. Speranță, pentru cei care chiar înțeleg să se conecteze la lume nu doar prin Wi-Fi, ci prin valori. Angoasă, pentru cei care consideră valorile astea doar o sclifoseală pe Facebook. Care se simt deposedați de posibilitatea shortcut-urilor legale sau de gestionarea discreționară a statului paternalist.
2.0, 3.0…
It-ul nu mai e doar un job. A încetat să fie când oamenii de la calculatoare au coborât din clădirile de sticlă în stradă. Acela a fost declicul: când confortul sferei private nu a mai fost de ajuns. E ca la Maslow, vârful acela de piramidă în care e nevoia de împlinire într-un alt plan, în care apare necesitatea sensului.
Ce se întâmplă acum e dincolo de tiparele știute. Nu e ceva pur politic, pentru că nimeni din afara fenomenului nu poate controla, înregimenta așa ceva. Nu e economic, pentru că acești oameni vor trăi ok în aproape orice scenariu financiar de conjunctură. Ci e un fenomen social. O renaștere a spiritului civic, după ani de democrație anemică. Și o energie care apare acum în mod natural, ridicându-se  dinspre bazele comunității. Răsturnând vechiul model al speranței în niște lideri providențiali, din sistem, care să ne arate „calea”.
Ăsta e doar începutul. Masa critică există. Coagulând oameni și din alte domenii profesionale. În vreme ce ceilalți, care ar vrea ca lucrurile să rămână la fel, știu asta. Încercând să țină lucrurile pe loc, prin propagarea spaimelor gregare: față de salariul plătit pe card, de corporațiile vândute străinilor, sau de cei care umblă cu cloud-ul. E o confruntare surdă, care nu va produce revoluții. Ci o sumă de update-uri. Cu o frecvență a releas-urilor care depinde doar de noi.