Mitul progresului este că eficiența câștigă întotdeauna: că viitorul aparține unor genii solo cu pârghie infinită, ajutate de armate de mașini care se conduc singure.

Mai întâi, automatizăm mâinile. Apoi automatizăm capul. Cu fiecare val tehnologic, ceea ce a fost odată muncă umană calificată devine infrastructură. Dar cu cât automatizăm mai mult, cu atât observăm mai mult ce lipsește.

Acest lucru ridică întrebarea evidentă: Ce rămâne când mașinile ne depășesc la munca manuală și cognitivă? Când preferăm un om imperfect, cu defecte, în locul unei mașini perfecte – sau un număr infinit de oameni? Abia începem să ne gândim cât de mult avem nevoie de oameni și cum să-i prețuim.

În această căutare, adesea ne referim la trăsături precum curiozitatea, creativitatea, voința, atenția, capacitatea de acțiune și gustul estetic. Da, toate acestea vor conta. 

Dar acest articol nu este despre ingredientele strălucirii individuale. Este vorba despre rolurile pe care vrem să le joace oamenii, cele care ne fac valoroși unii pentru alții dincolo de orice trăsătură sau abilitate singulară.

Numesc acestă a treia formă de muncă – “munca relațională”

Munca relațională este un strat esențial integrat alături de munca manuală și cognitivă – înrădăcinată în prezență, context, angajament și grijă.

Este genul de muncă care nu se reflectă întotdeauna în parametri, dar o simți în moral, în impuls și în încredere. Și se regăsește în atât de multe roluri moderne: cofondatori, asistenți, coachi, terapeuți, producători creativi, profesori, asistenți sociali, moașe, șefi de personal.

Munca relațională aliniază, animă și amplifică celelalte două tipuri de muncă.

De aceea, angajăm pentru companie la fel de mult ca și pentru competență.

Slujba nu este doar jobul. Este relația.

Startup-urile ne oferă o oglindă utilă.

Co-fondatorul, colegul de muncă – ambii sunt subestimați. Luați în considerare noua aspirație: fondatorul solo de un miliard de dolari. O persoană cu un efect de levier infinit, datorită inteligenței artificiale.

Da, este posibil. Dar este și singuratic. Și limitat. Nimeni nu visează să câștige în vid. Vrem oameni în cameră – prieteni, complici, martori. Cea mai mare parte a muncii semnificative necesită cel puțin câțiva oameni, nu doar pentru a se ocupa de o muncă strict „productivă”, ci pentru a insufla viață în însăși căutarea de sens.

Cineva care împarte povara, observă ce ratezi, îți termină gândurile pe jumătate, îți satisface tangentele și totuși râde de glumele tale proaste. Inteligența artificială ar putea imita asta – cu empatie sintetică, îndrumare simulată, suport algoritmic – dar relațiile unilaterale devin rapid lingușitoare.

Oamenii îmi tot spun câte alte lucruri pot face singuri acum – cu inteligența artificială – și au dreptate. Pot scrie, construi, lansa, vinde, automatiza – la nesfârșit. Aș putea atribui un agent fiecărei sarcini – chiar și tovărășiei. Și poate că și-ar face treaba. Dar este evident că este gol spiritual.

Nu sunt împotriva unei cine solo sau a unei misiuni solo din când în când. Dar nu vreau să trăiesc într-o lume în care prezența este doar un produs, iar relațiile sunt doar interfețe receptive. Toată această influență nou descoperită nu mi-a redus nevoia de co-conspiratori umani. Doar a ridicat ștacheta.

Cu toată tehnologia asta. Încă îmi doresc un coechipier.

Inteligența artificială va inunda zona cu inteligență. Dar pe măsură ce inteligența devine mai ieftină, prezența devine mai scumpă. Încrederea reală, câștigată, interpersonală va deveni cea mai rară monedă. Iar munca relațională este modul în care se convertește această monedă.

A lucra cu persoana potrivită este exponențial. Ni se va aminti din nou de asta în curând. Coechipierul uman va fi unul dintre cele mai valoroase roluri ale viitorului. Când tehnologia va fi peste tot, oamenii sunt noul avantaj. Chimia bate codul.

Marc Andreessen susține că multe locuri de muncă vor rămâne în siguranță față de automatizare, deoarece există în sectoare reglementate – precum asistența medicală, educația, guvernul.

Aceste locuri de muncă sunt încă sigure, deoarece comportă riscuri pe care nicio mașină nu le poate asuma încă, implică complexitate pe care niciun algoritm nu o poate automatiza încă sau se bazează pe interfețe pe care nicio tehnologie nu le poate falsifica încă în mod convingător. Și multe dintre aceste locuri de muncă – medic, profesor, funcționar public – au fost, de asemenea, relaționale în esența lor.

Încă prețuim în mod conștient prezența umană în aceste domenii sau pur și simplu ne temem de absența ei – sau ne temem de schimbarea însăși? Inerția, reglementarea și stimulentele înrădăcinate încă mențin linia deocamdată. Dar, în cele din urmă, reglementarea nu poate forța piețele și cultura să prețuiască ceea ce nu mai prețuiesc.

Suntem obișnuiți să plătim pentru relații profesionale, dar justificăm costul ca plată pentru producție. Ce se întâmplă odată ce majoritatea „producției” este automatizată, iar piețele sunt lăsate să stabilească prețuri independente pentru relații? Vom trata parteneriatul uman ca pe o marfă sau vom asista la transformarea lui într-un lux?

 După cum subliniază Paul Graham, oamenii acceptă că nu există un preț „corect” pentru o marfă – până când marfa nu este forța de muncă.

Unele interacțiuni vor deveni mai rapide și mai sintetice. Dar prezența nu se scalează, iar asta va face ca munca cu adevărat umană să fie nu doar rară, ci și din ce în ce mai inegală. Pe măsură ce echipele devin mai mici și organizațiile se aplatizează, efectul de levier al rolului relațional nu face decât să crească. 

Cu puțin noroc, viitorul va începe să semene mai mult cu trecutul: relațiile în centrul atenției. Sunt optimist în privința renașterii mâinii drepte. La naiba, poate chiar a omului renascentist din mâna dreaptă. 10x e grozav, dar 1:1 ar putea fi mai puternic.

Am automatizat mâinile. Automatizăm mințile. 

Ceea ce a mai rămas este inima – a treia muncă este munca relațională: prezență, angajament și grijă. Este munca pe care mașinile nu o pot reproduce pentru că nu se pot raporta la noi în sensul cel mai adevărat.

Viața este mai bună în companie bună. Și companiile, comunitățile, casele sunt toate mai bune atunci când sunt pline de viață. Nu este vorba despre numărul oamenilor, ci despre cât de umani sunt.

Într-o lume a mașinilor infinite cu randament infinit, cea mai de neînlocuit muncă nu va fi făcută de cei care ne înlocuiesc, ci de cei care o fac împreună cu noi.