Autor: Mihai Mocanu

Nu am lansat niciun start-up (încă). Dar am lucrat și lucrez cu oameni care au făcut-o. Din aceia care au reușit ceea ce mulți alții doar visează. Au ridicat un business de la zero și l-au dus sus: evaluări de milioane, unii cu exit-uri remarcabile. Adică, au împlinit poveștile de succes promovate intensiv de media. Pe cele care glorifică puținii învingători uitând, fatalmente, cohortele de antreprenori care se pierd pe drum. 

Nu-mi permit să emit o lege universală a relației antreprenor – start-up. Nici să îndemn unilateral la curaj eroic, ori să conjur la renunțare. Voi face însă câteva remarci bazate pe observațiile personale dintr-un mediu hiper-competitiv, agitat și imprevizibil, pentru a pune în lumină costul emoțional al acestei temerare îndeletniciri.

Bună dimineața, stres!

Dacă te gândești să lansezi un start-up, tocmai ai cumpărat un bilet scump la roller-coaster. Debordezi de energie, ești nerăbdător să-ți pui în practică ideea, să-ți validezi asumpțiile. Contaminezi cu optimism prieteni, ai niște bani de investit din ce ai strâns la fostul job. Și totul e frumos și bine.

Doar că, încă din prima zi în care dai piept cu realitatea, simți o presiune imensă. Întregul start-up depinde de tine, de deciziile tale, de capacitatea de a-ți construi echipa și de a dezvolta produsul. Ești nevoit să jonglezi cu o mulțime de sarcini, de la întâlniri unde deja colegii se ceartă pe chestii tehnice, până la interviuri de angajare în care ai puține de oferit și dileme legate de piață, comportamentul userilor.

Lucrurile nu merg niciodată conform planului. Ai strania senzație că toate cărțile acelea excepționale citite par a nu se aplica la situația ta. Și că trebuie să improvizezi la infinit. Gestionezi un haos în mișcare, cu erori penibile și resurse mereu pe minus. Ai prea puțini oameni, skill-uri lipsă și te rogi ca ziua să aibă 25 de ore, să mai rezolvi chestii amânate la infinit. 

Îți pleacă oameni fără să te anunțe, un partener se retrage în ultimul moment. Fiecare decizie pare critică, perspectiva eșecului plutește permanent asupra ta. Din nou, în ciuda cărților, podcasturilor inspiraționale, unde marii învingători par infailibili eroi Shakespearieni.

Așteaptă-te, deci la stres, foarte mult stres. Am văzut și cei mai rezilienți oameni cum încasează greu tone de cortizol la birou. Efectele sunt profunde. Unele vizibile, prin tensiune, disfuncționalități, cele mai multe fiind însă ascunse. Ca antreprenor, ești lider, toată lumea se uită la tine. Dacă oamenii tăi nu te văd încrezător, încep să se îngrijoreze și ei, să caute alternative. Cât de sănătos e să faci asta? Numai tu știi câte burnout-uri, insomnii și somatizări poți duce. 

Pe cine dăm afară?

Ca fondator ești, în esență, creator de echipe. Odată ce reușești să atragi primii membri ai echipei, simți un sentiment de responsabilitate față de ei. Vor exista, însă, momente în care va trebui să iei decizii dificile. Te confrunți cu oportunități pierdute, contexte nefavorabile în piață. Te uiți pe un PnL, pe cifre și vezi roșu. E posibil să fii nevoit să concediezi colegi cu care ai fost în team building.

Nu poți să lași doar managerii de sub tine să aleagă cine să plece. În unele cazuri, ei vor încerca să-și protejeze oamenii. Decizia finală e tot la tine. Poți să gestionezi cu inima ușoară așa ceva? Dacă da, felicitări! Oricât de rațional ai fi, s-ar putea să te afecteze totuși. Și iar se adună stres, nopți albe, anxietate, poate sentimente de vinovăție. Și dubiu față de tine, pe care n-o să-l arăți niciodată.

Apoi, va trebui să le explici celor rămași de ce ai făcut asta, să-i motivezi, să-i faci să creadă din nou în tine, în produs. Să transmiți și în exterior că e doar un moment dificil, dar compania e stabilă, rămâne un loc bun de angajare ducă ce trece furtuna.

În tot iureșul ăsta, s-ar putea să te simți singur uneori. Obsedat de visul tău, descoperi că nu toți angajații împărtășesc aceeași pasiune. Nu-i interesează stresul tău, sacrificiile tale personale. Vei avea colegi care sunt acolo doar pentru salariu sau pentru o oportunitate temporară. Acest lucru te poate descuraja, frustra puternic. Și din nou, va trebui să zâmbești, să proiectezi calm. Fiindcă trebuie.

Mama, tata, când mergem în parc?

Impactul asupra familiei, a timpului liber e semnificativ mai dur decât pare. Balansul business-viață privată e un mit. La câte ai de făcut, e imposibil să-ți continui pasiunile din viața anterioară. S-a terminat cu mersul săptămânal pe munte, tenisul sau ce-ți plăcea să faci. Grupurile de prieteni încep să se schimbe. Petreci mai mult timp cu oameni noi, din industria ta, obsedați și ei de scalare, de runde de seed sau early stage. 

Dacă ai copii, devii mai puțin prezent în viața lor într-o fază esențială pentru ei. Nu ai vreme, răbdare să te joci cu ei, să faceți atâtea lucruri împreună câte au nevoie ei. Deși te lupți să vă fie bine, să le asiguri condiții mai bune, pierzi esențialul. Iar într-o zi, când cresc mari, s-ar putea să-ți reproșeze asta.

Evident, o să-ți spui că totul e doar o temporar. Că uite ce scrie pe business plan, că într-un an lansezi, iar userii vor da buzna, și-ți vei lua manageri care să-ți preia munca. Visează frumos. Nu se întâmplă niciodată așa. Întotdeauna sunt întârzieri, dai de greu, ești tot mai solicitat, te prinde vârtejul. Business-ul devine extensia ta naturală. Telefonul e mereu deschis, faci call-uri seara, vacanța e o loterie.

Cât are răbdare partenera ori partenerul cu tine în ritmul ăsta, o să vezi. Dar la start-up ai nevoie să fii expert în gestionare de conflicte și comunicare, deci o să te descurci cu siguranță și acasă…

„Cry ‘Havoc!’ and let slip the dogs of war”

Lansarea unui start-up e aventura vieții tale. Pe lângă complexitatea tehnică, vei fi expus unei intense provocări personale pe multiple planuri. Mergi la un război brutal. Și nimeni nu te poate pregăti dinainte pentru conflictul real. Nici lecturile tale, nici incubatoarele, nici numeroasele conferințe la care vorbesc antreprenori cunoscuți, care au venit de la luptă cu scut, nu pe scut. 

În mod normal, nimeni nu s-ar expune de bunăvoie la riscurile astea. Șansele de reușită sunt statistic reduse, impactul asupra sănătății și a relațiilor personale e serios. Și atunci, ce te face totuși să vrei să faci pasul ăsta? Ce te determină, ce te motivează real în interior? E o introspecție pe care te invit s-o faci cu atenție. 

Da, dacă totul iese bine, recompensele pot fi spectaculoase – atât financiare, cât și ca satisfacții personale. Dar e bine să știi în ce te bagi. Să cunoști toate costurile. Mai ales pe cele ascunse, dureroase, care lasă urme. În caz că îți asumi asta, luptă pentru visul tău cu determinare, neabătut! S-ar putea să-ți iasă.