Pentru cei care mă cunosc mai puțin, sunt cadru didactic la UAIC – FEAA de la începutul mileniului acesta. Învătămânul universitar s-a schimbat mult între timp. Nu am ”prins”, și nu mi-a plăcut niciodată cititul de pe foi sau slide-uri, iar la începuturi nu eram printre beneficiarii unui retroproiector pentru a afișa, pe un perete, scris negru de pe folii transparente. Așa că mi-am făcut un prieten din tablă și cretă. Da este ciudat să predai HTML, Rețele și Excel pe tablă, dar dincolo de a transmite o informație, cel mai important mi s-a părut să transmiți un mod de a înțelege. Un mod de a ajunge prin demonstrație, de la un big picture, la detalii esențiale, generalizabile sau doar ca excepții, care să stârnească curiozitatea studentului de a citi mai mult, de a lucra mai mult, de a descoperi prin mecanismul încercare-eroare-experiență un mod propriu de a acumula cunoaștere.
Ulterior, am învățat că interacțiunea aduce și mai multă calificare celor care participă activ la procesul de predare, dar poate provoca întrebări, dileme și subiecte de dezbatere înafara sălii de curs majorității participanților. Spuneam în urmă cu ceva timp: Nu căuta răspunsuri de la cei ce nu au întrebări. Avalanșa informațională care vine odată cu tehnologiile internet și social media, lasă de multe ori impresia că le știi pe toate. Esența de informații venită în citate, în statusuri sau chiar meme-uri, poate fi exploatată până la nivelul în care să poți născoci alte întrebări și în felul acesta să înveți calea pentru a ajunge la un răspuns. De ce trebuie să învăț eu asta? Este totul pe Google, pot afla oricând unul sau mai multe răspunsuri. E greu să răspunzi la asta, și mult mai greu este să încerci să faci studentul să gândească un context (aproape apocaliptic) în care Internetul nu ar mai fi la un click distanță și ar trebui să găsească propria cale de a rezolva probleme complexe din domeniul IT.
Doar că interacțiunea nu are același efect dacă în sala de curs nu joci un rol. Profesorul devine în sala de curs un actor, care comunică pe toate canalele pentru a scoate studentul din jocul de pe mobil sau scrollingul de pe rețelele sociale. Inflexiuni ale vocii, expresii faciale, plimbatul contemplativ prin sală, nominalizarea suprinzătoare a unui student sau altuia pentru a forța un răspuns, abține-te (simulat) să nu râzi de o mare gogomănie…. Uneori ai nevoie de umor pentru a detensiona atmosfera și a invita la mai multă implicare. Ai nevoie de mici ironii și tachinări pentru a sancționa anumite idei lipsite de argument sau insuficient documentate sau pentru a incita la a citi mai mult. Ai nevoie de rolul acela care îți dezvăluie gradual faptele și care te învăluie din nou în mister, pentru a te ghida pe o altă cale spre ”lumină”, sau pe o alta, sau alta. Un rol pe care îl joci cu publicul pe scenă și îl adaptezi, improvizezi, îmbunătățești de la generație la alta, de la o serie de curs la alta, de la grupă la grupă. Joac-o pe asta în fața monitorului!
De prin 2007 am ”descoperit” tehnologiile de elearning. Am avut răbdarea de a studia, experimenta, învăța, adapta… dar niciodată nu am fost convins că aș putea să îmi fac orele doar în sistem on-line. Da, electronicul aduce un spor de performanță pe partea de obiectivitate în evaluare, poate și încurajarea învățării dar nu m-aș fi lăsat vreodată ”înlocuit”. La fel păreau să spună și studenții.
Pe 13 martie 2020 când s-a anunțat închiderea cursurilor știam ce să fac, cum să fac, dar nici în ruptul capului nu mă puteam desprinde de speranța că vom reveni cât mai curând față în față. Aveam un singur gând: trebuie să facem ceva ca să ducem lucrurile înainte. Să nu rămânem închiși (blocați) în acest moment. Avem nevoie de continuitate și de speranță. Avem nevoie de optimism dar și de tehnologie. S-a dovedit că nu poți face școală on-line oricum. Ai nevoie de instrumente cu care să comunici, să interacționezi, să fii văzut și auzit. Și dincolo de toate ai nevoie de un sistem de evaluare și un set de reguli și principii cu care să asiguri corectitudinea și obiectivitatea examenelor. Nu vorbim de valori. Celor care le-au lipsit valorile de bază în evaluarea clasică, în on-line doar s-au jucat cu asta. Și nu mă refer exclusiv la studenți.
Pentru predare am folosit de la început Microsoft Teams și parțial Skype. Am încercat odată și pe Zoom, și pe Webex, dar nici o platformă nu mi-a oferit sentimentul de ”control al clasei”. La început le închideam eu microfoanele studenților pentru a mă putea face auzit. Apoi “calitatea rețelei” a scăzut constant și rând pe rând au început să își închidă singuri camerele și microfoanele. Astăzi văd doar pictograme cu inițialele studenților și atât. Un timp am încercat să îi rog să își deschidă camerele când vorbesc, dar fără succes. Mai întreb din când în când dacă sunt auzit… și răspund aceleași voci plictisite. Nu mi-a rămas decât să predau… mai mult. Mult mai mult. Mă simt ca un robot de predare care transmite continuu conținut, poate și informații și cam atât. Știu bine ce am de zis fără a mai fi cazul să mai fac prea multe paranteze și glume, și nu pentru că s-ar filma cu telefonul, ci pur și simplu mi se pare că nu am cu cine, sau pentru că este ciudat să râzi singur ca prostul în fața monitorului de propriile glume. Mă întreb singur din când în când dacă studenții au înțeles ceva din ce am spus. Din ce în ce în ce mai des, sau mai rar, cert doar pe ascuns, mă întreb dacă îmi mai pasă…
Și totuși…
Și totuși, dacă ar fi să revenim la acel scenariu în care Internetul și aplicațiile nu ar fi… ce s-ar fi întâmplat în perioada aceasta? Cum ar fi fost școala în perioada anilor ‘90 sau 2000? S-ar mai fi putut face școală? Este drept că multe zone rurale nu au trecut tehnologic bariera acelor ani. La fel cum o parte din oamenii implicați rămân ancorați în tehnologiile și cunoștințele acelor timpuri. Trăind acele vremuri, mi-e greu să cred că am fi găsit o soluție în tehnologie. Ar fi trebuit să ne riscăm sănătatea, unii poate și viața, și să ne întâlnim fizic cu studenții organizați pe grupe mai mici, să le dăm să citească mai mult… dar apariția focarelor ar fi dus inevitabil la închiderea anumitor biblioteci, școli, laboratoare. Ne-am fi oprit? Cu ce costuri? Sacrificiile educaționale ale generațiilor nu sunt o necunoscută a factorilor politici, dar ce-am fi făcut cu miile de profesori și învățători care nu ar mai fi fost capabili să își înfăptuiască menirea?!Astăzi dispozitivele mobile și abonamentele de date sunt mai ieftine decât un ghizdan cu toate rechizitele necesare oricărui învățăcel, dar atât timp cât nu reușim să ne descotorosim de meteahna de a ni se da, de a ni se face, ne vom autoflagela în continuare în neputința de a nu a ști, sau nu a avea cu ce. Da, sunt mulți oameni a căror dragoste de carte a pierit după primele zile de școală, și nu poți cere de la ei să impregneze alte tipuri de valori propriilor copii. Aceștia ar trebui ajutați, încurajați, dotați cu cunoaștere și tehnologie, dar nu pentru că trebuie, ci prin convingerea că pot trece mai ușor peste aceste vremuri tulburi. Convingerea că nu s-au lăsat învinși de greutățile vremurilor și că le-au oferit copiilor posibilitatea de a face propriile alegeri cu privire la viitor.
Ne place sau nu, ne regăsim sau nu în ele, tehnologiile IT moderne ne asigură continuitatea. Ne dau speranță și ne responsabilizează în ceea ce spunem, ceea ce predăm, ceea ce vrem de la tineri. Ne vom mai amuza ironic sau sarcastic despre medodele de predare on-line, dar dacă nu ne-am putea baza pe ele, nu am fi aici. Implementate corect, ele pot asigura o evaluare mai bună, completă și obiectivă a cunoștințelor. Oare nu ne dorim cu toții o șansă în plus pentru viitor? Cunoașterea și împărtășirea acesteia ne va face pe toți mai buni, pentru că doar așa putem cunoaște, produce, inova… în fapt, evolua ca societate.
Autor: Valy Greavu, Universitatea „Al.I.Cuza” Iasi
